21-22 Decembrie 1989

21 Dec 2014


Europa de Est, 1989, România. Asta însemna că noi trăiam acolo, în România, ca într-o cușcă, închiși, pur și simplu. Frontierele erau închise, nimeni nu putea să iasă din țară, decât foarte greu. Nu aflam vești din afară, din Europa de Est sau, mai clar, din Europa de Vest. Nu știam nimic din ceea ce se întâmplă.

Era iarnă, era zăpadă și cu greu, la un moment dat, am aflat că a căzut zidul Berlinului. Peste două luni, sau trei luni, am aflat de povestea din Cehia – Praga. Dupa aceea am aflat … dar aflam nu din știri, ci din gură în gură. Cineva îți spunea că a auzit că s-a întâmplat, sau cineva i-a scris o scrisoare din afară, din Occident și a aflat lucrul acesta. A căzut Bulgaria și mi-a fost foarte clar și mie și multor prieteni că e rândul României.

Era deja decembrie, era zăpadă și eu m-am dus la mine acasă, în munți. M-am plimbat printr-o pădure, prin zăpadă și acolo era o femeie bătrână de tot cu vacile pe deal și bătrâna aceea a venit la mine, cred ca avea 80 de ani, și mi-a spus încet, deși nu ne auzea nimeni, că în jurul nostru nu erau decât munții, și mi-a spus: “A început Revoluția și la noi, la Timișoara. Mi-a spus la telefon, copilul meu, care e la Timișoara.”

Am plecat imediat la București, cu mașina, pentru că așteptam să înceapă, așteptam să se întâmple. Am venit la București, am intrat în casă, era soția mea și la televizor era un miting cu Nicolae Ceaușescu în piața din fața Comitetului Central unde se făceau marile mitinguri.

Televizorul era cu Nicolae Ceaușescu în prim plan, care vorbea așa cum vorbea mereu. Și la un moment dat camera s-a mișcat. În clipa aceea, doar pentru că s-a mișcat camera, a tremurat camera de filmare, am zis: “Gata, a început!” pentru că niciodată, nu exista niciun defect în propaganda comunistă, nu greșeau cu nimic. Deci, camera nu se mișca, lucrurile erau foarte clare, controlate până la demență. Faptul că s-a mișcat camera mi-a spus mie, cetățean, că sistemul se prăbușește și că pornește totul.

În goana mare, cu soția mea, ne-am urcat în mașină și am plecat exact în piața de la Comitetul Central. Am lăsat mașina mai departe că mă temeam că ia foc, că mi se sparge, că se întâmplă ceva cu mașina. Pentru protecție, am lăsat-o mai departe și am plecat pe jos ultimii 500 de metri. Din fața noastră, de acolo din piața Comitetului Central, veneau fugind oameni, care aveau steaguri, pancarde de propagandă, le aruncau și fugeau. Și eu ziceam: “Nu fugiți acuma, veniți înapoi!”, “Fugiți domnu’ Diaconu!”, îmi spuneau ei, “că acolo se trage, că acolo sunt bombe…”. Și eu m-am dus, m-am dus. Am ajuns în fața teatrului meu care e foarte în centru, acolo. Și în fața teatrului meu am văzut următoarea secvență: era un grup de 100 de tineri cred, 50 de tineri, puțini, în mijlocul străzii, în centrul străzii, înconjurați pe patru laturi de scutieri, cu scuturi, cu căști, înarmați, era o imagine apocaliptică, pur și simplu. Și m-am oprit acolo. Acolo am stat toată ziua. Și toată ziua aceea, care a fost cumplită, erau față în față un fel de două forțe, câțiva tineri, puțini, o mână de oameni și această forță, masivă, uriașă… Au venit tancuri mai după-amiaza, s-au pregătit pentru noaptea. Când s-a lăsat întunericul, au început gloanțele, au început împușcăturile, au împușcat oameni, au lovit cu tancurile și au călcat pur și simplu oameni. A fost ceva infernal, doar când a venit întunericul.

În ziua aceea, ziua vreau să spun, eu nu am făcut decât un singur lucru, pentru că sunt un actor, eram un actor foarte cunoscut și mă rog, toți mă știau, treceam de barajele acestea de scutieri, de înarmați, și cum vedeam, sau simțeam, că unul dintre ei pare a fi un șef, un comandant, mă duceam încet lângă el și îi spuneam: “Te rog, te rog din suflet, fă ceva ca ziua de azi să treacă fără sânge, pentru că trebuie să existe un “mâine” curat și normal între noi, dar astăzi să nu curgă sânge”. Atâta spuneam. Cei mai mulți nu scoteau o vorbă, n-aveau nicio reacție și atât. Unul singur, după ce am spus lucrul acesta, cât de cât, așa, discret, a întins mâna către mine, m-a apucat de mână și mi-a cerut buletinul, ceea ce însemna că mă reține. Și atunci m-am prefăcut că mă strigă cineva, m-am smuls din mâna lui și m-am dus cu o frică năpraznică.

S-a mai întâmplat ceva, groaznic, vorbesc de ziua, după-amiaza, m-am dus în mijlocul acestor tineri. Și în mijlocul acestei mâini de tineri, puțini câți erau acolo în fața Teatrului Nottara și le-am spus: “Copii, nu fugiți, pentru că dacă voi rămâneți aici până deseară, o să vină mâine, tot orașul o să vină și o să iasă în stradă.” Acei tineri, m-au luat pe brațe și au început să mă arunce în sus și să îmi strige numele și în clipa în care au început să facă lucrul acesta, mi-am dat seama că nu mai am nicio cale de întoarcere și mă gândeam că îmi iau copilul și soția cu mașina și să sparg una dintre frontiere, să fug undeva, să fug din țară pentru că aceștia mă omoară. Pentru că așa era atmosfera și din păcate și realitatea la vremea aceea și am înțeles că nu e cale de întors.

Când s-a lăsat seara, m-am dus până acasă, repede, m-am schimbat de haine și m-am dus în alt punct central, în Piața Universității, unde se strânseseră toți acești tineri care rezistau. Se făcuse o barieră, venise noaptea și erau două tabere față în față. Tabăra care avea arme și tancuri a început să tragă la un moment dat, să tragă cu gloanțe trasoare. Ceea ce înseamnă gloanțe care luminează, vizibile. Și trăgeau în sus, ca să ne sperie. La un moment dat au început să coboare tirul de gloanțe din ce în ce mai jos, din ce în ce mai jos asupra și deasupra noastră și atunci noi am început să ne aplecăm, nu știu, era o frică animalică, pur și simplu, până m-am lipit de asfalt și m-am târât pur și simplu până când m-am ascuns după o clădire și am fugit acasă, ceea ce au făcut toți până la urmă, au spart lucrul acela.

A doua zi însă, într-adevăr, tot orașul a plecat către centru. Erau fabrici mari, uzine mari în care lucrau mii de oameni, mii și mii de oameni, au plecat, au deschis porțile pentru că șefii lor, directorii lor, primiseră comandă să sudeze porțile fabricilor, să nu iasă oamenii afară. Au rupt porțile, au trecut și au plecat către centru. O masă uriașă de oameni venea către centru. Acesta a fost momentul practic, pe la ora 11, a doua zi, pe 22 decembrie, când a fost foarte limpede că vom învinge.

Sunt atât de multe de povestit, am vrut să scriu o carte atunci, mi s-a părut că e prea devreme, nici acum nu mi se pare  timpul să scriu această carte, dar dacă dă Dumnezeu și sunt sănătos o sa scriu o carte cu tot ce s-a întâmplat atunci pentru că merită ținut minte și merită să nu uităm.

În acele zile, am purtat, asta e, așa m-a prins Revoluția, o geacă, cum purta toată lumea atunci. Când s-a terminat povestea asta și am ajuns acasă, mi-am dat seama că e pătată, erau niște pete, cred că de la tanc, pentru că m-am urcat pe tanc cu alții și așa am intrat în piața Comitetului Central și așa am intrat în Comitetul Central, pe tancuri.

Aceasta este geaca, iată, v-o arăt. Mi-a rămas, țin la ea și o voi păstra, o vor păstra și copiii mei ca pe o amintire. Iar petele acelea, nu știu nici azi dacă sunt de motorină de la tanc, dacă sunt altfel de pete, nu știu. Cert este că din acele nopți, cu atât am rămas, cu acele pete și cu această geacă și, din păcate, cu foarte multe speranțe neîmplinite.


semnatura_jurnal


Campania Europeana 1989 este un proiect aflat în desfășurare în mai multe state europene în care se marchează împliniriea a 25 de ani de la evenimentele revoluționare ce au dus la căderea Cortinei de Fier în Europa. Campania constă în colectarea şi publicarea, pe site-ul www.europeana1989.eu, a unor amintiri, povestiri, copii ale unor fotografii și documente personale scrise și în format audio-video din timpul revoluției desfășurate în 1989, toate acestea fiind menite să ajute tânăra generație în înţelegerea unor evenimente care au marcat profund destinul Europei.