FINALUL UNEI ZILE DELOC OBIȘNUITE

14 Nov 2014

Ca să închei povestea de acum câteva zile, azi dimineață am primit un fax la birou, la etajul opt, și nu înțeleg nici acum cum omul care doarme de o lună de zile pe o pătură în fața Parlamentului a putut să îmi trimită un fax, scris de mână cu litere de tipar în care îmi mulțumea, dar “IDEA SĂ PLEC ACASĂ NU BUNĂ PENTRU FAMILIA MEA”. Așa că, omul va rămâne pe pătura din fața Parlamentului de la Bruxelles, refuzând un loc de muncă acasă și un bilet de avion tot până acasă, la copiii lui de care îi era atît de dor zilele trecut, iar lucrul acesta fiind din păcate “NU BUN PENTRU ȚARA NOASTRĂ”.

Acum să revenim la ale noastre. Trebuie să vă mărturisesc că nu am o stare bună, așa că o să dau o fugă până acasă. Demult, eram într-un turneu cu teatrul în nu mai știu ce țară și brusc i-am spus unui coleg: “Uite, mi-au crescut unghiile, e timpul să plecăm acasă”. La vremea aceea, cam atât puteam să rezist plecat de acasă. Azi, pentru că am mai îmbătrânit, rezist un pic mai mult, adică până îmi crește părul. Au trecut șase luni de când m-ați trimis aici și nu m-am tuns decât acasă așa că abia aștept sâmbătă dimineața să mă tund undeva în Banu Manta și cât oi sta pe aici, mult, puțin, depinde de procesele de acasă (care fac parte tot din dușmănia de care vorbeam) n-am să mă tund niciodată la ei.

În final, pentru că încă mă mai întrebați pe cine susțin, așa cum am spus cât am putut de clar de la început, eu nu dețin voturi, rețele sau structuri care să facă ce spun eu, sunt doar un om, un independent, n-am decât un vot, al meu și o să fac cu el ce vreau eu, așa cum sper că veți face și voi. Votul este un drept al fiecăruia, este al nostru și doar al nostru iar fiecare dintre noi îl va da cui consideră de cuviință.

Nu pot să nu mă îngrozesc însă de agresivitatea cu care se cenzurează opinia unuia sau a altuia, într-o țară, într-un veac și într-un sistem politic în care dreptul la opinie este liber și garantat și mă gândesc cu durere că probele acestea, nedrepte, au trebuit să le treacă niște oameni ca Radu Beligan astăzi sau Victor Rebengiuc in 1989. Ar fi cazul, după 25 de ani, în care ne-am comportat exact cum ne-a prezis Brucan, să începem să ne comportăm cum ne-a cerut Ion Rațiu: “Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.”

 

semnatura_jurnal