Jurnal de stagiar: Sculptura care îndeamnă la pace

17 Feb 2015

Încă de când eram mică, atunci când venea vorba despre vreo excursie, eram cea mai încântată. De fiecare dată când călătoream în zone în care mai fusesem anterior regăseam repere pe care le stabilisem și care însemnau pentru mine ceva specific locului. Desigur că identificam și alte lucruri noi care îmi întăreau convingerile personale despre locul respectiv. Cu totul altfel stăteau lucrurile când mă pregăteam pentru a vizita destinaţii noi … Aşteptam cu frenezie momentul unor noi descoperiri.

La fel de încântată am fost și atunci când am auzit că voi avea șansa să particip la săptămâna plenară de la Strasbourg. Am fost avertizată, încă de la început, că „la Strasbourg volumul de muncă e de cel puțin trei ori mai mare decât la Bruxelles”. Nu m-am lăsat intimidată, ba chiar am pornit la drum mai mult decât pregătită!

Am plecat cu trenul „special” pentru Parlamentul European, care era plin doar cu funcționari. Am constatat cu tristețe că sunetul specific CFR-ului („te-duc-te-a-duc”) era inexistent, iar peisajul părea unul dezolant: autostrăzi, câmpuri, multă, prea multă ceață și un gri specific zonei și anotimpului. Timp de patru ore, cât a durat călătoria, am simțit din nou prezentă expresia „uniți în diversitate”: în același tren se puteau auzi 23 de limbi europene.

Agenda de lucru a săptămânii a fost una complexă, de la ședințe cu grupul politic la întâlniri axate pe diferite subiecte de interes, cum ar fi cultură, educație, afaceri sociale și securitate, de la consultări și declarații politice până la luarea, în plen, a celor mai importante decizii.

Clădirea Parlamentului de la Strasbourg este una impunătoare, grandioasă. Cele două corpuri care o formează sunt conectate printr-o pasarelă internă deasupra râului L`Ill, ceea ce face ca priveliștea dinspre şi înspre Parlament să fie una deosebită. Edificiul „Louise Weiss” pare a fi în perpetuă construcție, iar asemănarea cu turnul Babel nu este una întâmplătoare, ci dimpotrivă parcă ar vrea să reflecte natura nefinalizată a construcției Uniunii Europene.

În măsura în care am reușit să îl descopăr şi ca turist, Strasbourg-ul mi-a părut a fi un oraș liniștit, calm și cochet. Centrul istoric este bine conservat, ceea ce relevă faptul că aici lupta reală a autorităţilor pentru determinarea patrimoniului cultural specific a început cu mult timp în urmă şi, mai ales, a fost eficientă. Catedrala Notre Dame, construită în jurul anului 1100, cu faimosul ceas astronomic, reprezintă o adevărată bijuterie. Străduţele pavate, casele înghesuite şi cochete, culorile vii, grija pentru spaţiile verzi, arhitectura specifică zonei, împletirea influențelor franceze cu cele germane, toate acestea îți aduc aminte de trecutul istoric puternic disputat între cele două țări. Nu degeaba, într-o traducere liberă, Strasbourg înseamnă oraşul de la intersecţia străzilor …

Şi pentru că începusem cu mărturisirea despre plăcerea de a călători, de a vizita, de a cunoaște cât mai multe locuri, acum, la o a doua revedere a acestui oraş după mulţi ani, pot spune că de data asta cel mai mult m-a impresionat sculptura din Piața Republicii, executată în memoria victimelor Primului Război Mondial. Este vorba despre „Le monument aux morts”, care ilustrează simbolic o mamă îndurerată, în fapt mama – Strasbourg, care își ține în brațe cei doi fii uciși în timpul războiului, unul care a luptat pentru Franța, iar celălalt pentru Germania, fără a purta uniforme pentru a putea fi distinşi. Ei au luptat unul împotriva celuilalt însă în faţa morţii, recunoscându-se, şi-au dat mâna.

Imaginea mamei cu cei doi copii morţi pe genunchii ei m-a dus cu gândul la celebra sculptură Pietà, a lui Michelangelo. Cred că aşa cum Pietà este simbolul cel mai dureros al religiei creştine, acest monument laic situat în centrul Strasbourg-ului poate atrage atenţia celor ce ne decid soarta în sensul reconsiderării nevoii acute de pace.

Anca Odobleja, stagiar