Povestea ciorbei

25 Jan 2016

Vă fac azi o mărturisire: am zis mereu că sunt un independent și totuși am o dependență. De ciorbă! Adică nu prea pot fără ea. Am și un top al ciorbelor: pe primul loc este cea pe care mi-o făcea mama, iarna, cu ciolan afumat, acrită cu zeamă de varză, și dreasă cu zdrențe de ou. Dar nu sunt un mofturos neapărat. Mănânc orice ciorbă.

În 1979, am primit primul șoc. Turneu de o lună și… la New York și Washington DC cu O Scrisoare Pierdută, pusă în scenă de domnul Ciulei cu minunații de actori pe care îi știți. Și de vreo două săptămâni mâncam numai uscăturile alea ale lor și salate. Deja aveam probleme mari când verișoara mea dragă Anca, doctoriță în New Jersey, mă duce la “mama lu’ Hilton”, adică cel mai mare și mai grozav dintre ele și îmi spune:

“Mircică, aici poți să mănânci tot ce ai citit vreodată sau ți-a trecut prin cap.”

Și atunci am zis: “o ciorbă.”

S-a blocat “mama lu’ Hilton”, discuții, disperare, verișoara mea s-a enervat pe ei, n-aveau ciorbă. Cu chiu cu vai, după vreo oră mi-au făcut o supă de ceapă. Penibil!

Revenind în zilele noastre, dat fiind că m-ați trimis prin Europa, am cam aceleași probleme. Și de data asta, asistenții mei dragi au vrut să mă salveze, au căutat pe internet și în tot orașul o ciorbă care să-mi placă. Și nu amărâta aia de cremă pe care o mănâncă toți studenții.

În sfârșit victorioasă, Ondina găsește cea mai bună ciorbă din Bruxelles. Mergem toți acolo și când vine ciorba, același dezastru de la “mama lu’ Hilton”. Penibilă!

Peste două, trei zile plec spre casă cu mașina și mă opresc undeva lângă Miercurea Sibiului și cer o ciorbă de perișoare. Doar am gustat și am sunat la Bruxelles. Aia era ciorba! Și le-am povestit-o cu lux de amănunte: ciorbă de perișoare cu tarhon. Lăsați-mă să fac o pauză, că salivez. Peste alte câteva zile când mă întorc spre Bruxelles, mă opresc la barajul de pe Valea Oltului și cer o ciorbă de perișoare. Eh, de necrezut! Asta era tot de perișoare, dar acrită cu zeamă de varză. Un regal! Mai vine și patronu’ și îmi zice că are niște clătite cu brânză la cuptor și îmi spune ca un profesionist:

Știți ce mai trebuie? 50 de țuică.”

La sfârșit mi-au dat și o cană mare cu apă de izvor.

Concluzie: avem, măi fraților, niște poezii de ciorbe, și io nu știu cum trăiesc amărâții ăia de acolo!

Tot discutând subiectul, s-au oferit prieteni, cunoștințe de la Bruxelles să-mi facă ciorbă în casă, dar tot ei s-au decis că nu poate ieși la fel: că e altă apă, că pătrunjelul nu vine din grădină, ci din congelator etc. Iar eu le-am zis o dată în plus: că fie și pentru ciorbele noastre, e obligatoriu să-și mănânce pensia acasă.

 

semnatura_jurnal