România este, în conceptul european, un muzeu viu

6 Jul 2015

Interviu acordat jurnalistei Mihaela Manu și publicat în ediția online a ziarului

Obiectiv Vaslui


 

Pe actorul Mircea Diaconu îl știm cu toții din filmele “Buletin de București”,” Mere roșii”, “Actorul și sălbaticii”, ”Profetul, aurul și ardelenii”, “Filantropica”, “Asfalt tango”, “Explozia”, “Așteptând un tren”, “Nunta de piatră” și din încă alte 90 de filme în care a jucat de-a lungul timpului.

În prezent, el este deputat european și după cum a promis anul trecut, când a vizitat Vasluiul pentru a le mulțumi celor care l-au sprijinit pentru strângerea semnăturilor necesare înscrierii în cursa electorală, precum și celor 1.800 de vasluieni care l-au votat la alegerile europarlamentare, a ajuns, pe 1 iulie, din nou la noi. Mircea Diaconu a stat câteva ore în compania oamenilor care i-au scris mesaje și scrisori de simpatie, la “Crama Domnească”, la o cafea.

Deși cu ochii pe ceas, pentru că în acest ocol al României are un program pe care trebuie să-l respecte, actorul a fost și pentru mine, ca și pentru toți vasluienii care l-au așteptat cu emoție și dornici să afle noutăți despre viața și activitatea lui de la Bruxelles și Strasbourg, un interlocutor admirabil, profund, preocupat de problemele și părerile celor lângă care se află.

 

 

Sunteți unul dintre actorii norocoși, cunoscut și iubit de români. Credeți că latura dumneavoastră artistică v-a deschis porțile spre ceea ce faceți astăzi? Cum de ați intrat în politică?
E o întrebare la care ar trebui să răspund greu și mult, dar am să simplific totul. Ceea ce fac astăzi este o ocupație la fel de veche ca prostituția, ca cerșetoria. De când e omenirea omenire, nu se poate fără politică. Eu am fost toată viața mea un om care își spune părerea, un om de opinie. Și am spus adevărul în orice împrejurare. A face politică înseamnă, într-un fel, să pledezi pentru o opinie, o credință a ta, într-un mod organizat. Eu am vorbit toată viața mea neorganizat, adică în clipa în care am vrut să spun ceva, am spus în toate felurile cu putință: pe posturile de televiziune, în întâlniri directe.

Și ca să fie foarte limpede, prima dată când am vizitat Procuratura (se numea la vremea aceea Secția de anchete penale, pe Calea Racovei 37-39, unde astăzi vedem televiziuni care așteaptă să iasă indivizi) era în 1968, iarna, după “primăvara fierbinte de la Praga”. De-atunci îmi spuneam părerea și cam ajungeam la procuratură și peste tot. Nu mi-a fost niciodată comod. Așa a fost viața mea și așa va fi până la capăt, probabil. Faptul că la un moment dat am intrat într-un cadru organizat, a fost ca un accident, care încă nu s-a încheiat de tot.

Mai am un statut de independent în Parlamentul European, pe care vreau să-l duc până la capăt, dar când se va încheia, voi rămâne același pe care îl știți de prea multă vreme, mulți dintre dumneavoastră, cititori, ascultători, spectatori, dar tot cu gura deschisă voi fi. Măcar atât, să ne spunem părerea. Măcar să avem dreptul la opinie în țara asta, deși din păcate pe pielea mea pot să spun că sunt atâtea metode moderne de a închide gura omului astăzi, încât, să mă ierte Dumnezeu, numai libertate de opinie nu e.

Din toate rolurile pe care le-ați avut, care credeți că vă reprezintă? Privindu-vă, parcă îl văd pe acel doctor din “Mere roșii”, aflat în luptă cu tot ce nu era corect și bine.
Da, pot să spun că în mare măsură sunt acel medic din “Mere roșii”. Mitică Irod se numea. Nici el nu avea o viață ușoară și și-o cam făcea singur, ca și mine. Aici pot să spun că semăn cu personajul, dar am jucat tot felul de personaje, în aproape 100 de filme, nu le-am numărat niciodată, dar cam atâtea sunt. Au fost toate categoriile și tipologiile de personaje.

Cum îmbinați actoria cu politica?
Eu mă exprim. Amândouă sunt forme diferite de comunicare. Dacă urc pe scenă și joc într-un spectacol, îmi construiesc instinctiv rolul către niște ținte de tip moral, cultural cu care mă ocup de când mă știu. E un mod de a comunica cu ceilalți. Dacă într-un cadru de dezbatere publică, de asemenea, pledez pentru niște lucruri în care cred de o viață întreagă, e același lucru. Nu fac nicio diferență între ele. Problema nu este forma de comunicare, ci conținutul comunicării.

Povestiți despre acest proiect de a călători și de a vorbi cu oamenii.
Nu l-am planificat, nu l-am gândit, așa a devenit. La un moment dat, dezamăgit înfiorător de lumea politică, de fapt de niște colegi cu care am tot stat ani de zile și am vorbit aceeași limbă, mi-am dat seama că sunt un străin într-o cameră goală. M-am hotărât să candidez independent ca să mă pot judeca cu un sistem opresiv din România, care modifică realități, atacă și vânează oameni. Am vrut să mă apăr în justiție și în fața lor, așa am devenit candidat independent.

Am avut nevoie de 100.000 de semnături, o susținere publică uriașă. Am obținut-o, incredibil, de undeva din neant. Nu știam pe nimeni, n-aveam nicio organizare în teritoriu, dar am primit de peste tot scrisori care aveau adresă și nume de oameni. În felul acesta am obținut numărul lor de telefon. I-am sunat și le-am spus: vreau în ziua de, la ora de, să vin să vă mulțumesc pentru că m-ați ajutat la greu Și asta am făcut în toată țara. M-am plimbat din oraș în oraș, întâlnindu-mă cu acest grup mic de oameni. Mi-a plăcut tare mult ce s-a întâmplat anul trecut și mi-am jurat ca în fiecare lună mai a mandatului meu de deputat european, să fac același lucru: să mă mișc cu mașina prin țară, să mă întâlnesc cu aceeași oameni, să le dau socoteală, sau dacă vreți, să mai vedem ce mai e nou și în capul lor și în capul meu, și în viața lor și în viața mea.

Anul acesta pe unde ați ajuns?
Peste tot. Acum mai am doar două zile și închei călătoria. Pentru că a trebuit să merg și la Bruxelles și Strasbourg, n-am putut să ajung peste tot în luna mai. Am mers o săptămână prin țară, apoi m-am dus o săptămână la Bruxelles, apoi săptămâna viitoare am mers iar prin țară și tot așa. Asta este a patra săptămână în care călătoresc. De la Vaslui o să merg la Bârlad, Onești, Bacău, apoi mâine o să ajung acasă, la București. Deja am terminat pe anul ăsta și aștept cu nerăbdare anul viitor.

Cum a fost la Vaslui?
Cald și bine. Cald pentru că afară era cald și bine pentru că am intrat alături de grupul de domni și doamne care m-au așteptat într-o cafenea răcoroasă, am băut câte o cafea și-am vorbit câte-n lună și-n stele. Anul trecut au fost mai mulți, toți cei care mi-au trimis scrisori cu semnături, însă vine cine poate. Nu e nicio obligație pentru ei, ci pentru mine. Anul trecut am sunat timp de trei zile în continuu la telefon, am vorbit cu gura, nu prin email în foarte multe orașe, acum am dat anunțuri pe mijloacele electronice de comunicare care există. Anul trecut, un domn și o doamnă, că erau o familie, mi-au adus o crăticioară cu mâncare și niște pârjoale calde. Acum mi-au spus că au aflat târziu că vin și n-au avut timp să gătească. Așa vin oamenii către mine la aceste întâlniri, cum ar veni un prieten prin orașul tău, e în drum, se grăbește și-i dai un măr, ceva de mâncare, să aibă la drum. E emoționant și tandru în același timp. Vasluiul este o bucățică din țara noastră cu umor mult, cu talent mult, cum e Corneliu Porumboiu. Adică, în continuare dau muguri de talent, ceea ce e grozav, contribuiți la cultura României din plin.

Ce ne puteți spune despre situația actuală din țară?
E ceva ce mă sperie rău de tot. Am să folosesc o mică metaforă. Să zicem că un om se operează aici, undeva pe obraz, unde are ceva urât. Vine cineva, îi face o incizie care e dureroasă, iese sânge bineînțeles, coase la loc, dar pentru că se grăbește și nu-i foarte atent, coase strâmb, iar omul se vindecă strâmb, rămâne cu ceva strâmb pe față. Mă tem că operațiile care se fac azi cu grabă, în furie, puțin neprofesionist, cu o legislație imperfectă, când se vor vindeca o să-mi pară normal să fie strâmbe.

Cum credeți că o să scăpăm de această strâmbătate?
M-am născut într-un sat, am văzut și eu lumina zilei, m-am dus la școală, la biserică, am citit cărți, i-am auzit pe bătrânii mei vorbind, pe vecinii mei. Toate astea au intrat în mine. Am niște credințe despre noi, ca nație, despre țara mea, despre noi ca popor, ca destin, ca istorie. Am citit cât am putut de mult, am călătorit enorm cu profesia mea și în vremurile în care nu ieșea nimeni din țara asta. De când am deschis ochii, pledez pentru niște valori în care cred. Știu că va fi bine într-o zi în România. Din păcate, toate se amână. Se amânau în timpul comunismului, au început să se amâne și după ’89. După 2005, 2008, 2009 au început din nou să se amâne și mă tem (vă dau o veste proastă) că și după 2015 nu e altfel.

Mereu suntem generații de sacrificiu. Încă o generație de sacrificiu, pentru că țintele noastre principale, ca popor, care să se dea de la o generație la alta, de la o generație de politicieni la alta, de la niște guvernanți la alții, nu există. Numai așa poți să crești ca popor. Dacă mereu cineva spune “lumea începe cu mine” și oprește tot, modifică tot, când să dăm de capăt?! Ne învârtim în cerc, nu mai ajungem nicăieri!

Și totuși ca acum, parcă n-au fost românii mai triști, niciodată.
Și înainte eram la fel. În anii ’50 eram chiar speriați. În anii ’60 eram blocați, în anii ’70 a fost un mic dezgheț pe care am încercat să mi-l explic, în anii ’80 a fost ceva infernal, de o tristețe și de o eșuare infernală. O călărire a poporului român, ca în anii ’80 nu a mai fost niciodată în istorie. Groaznic! Ieșiți atât de uzați în ’89, din păcate, am continuat să bâjbâim și să ne bâlbâim.

Cu mici excepții, părea că ne-am revenit o clipă, dar din 2006 iarăși a început să fie rău, după care în 2008 – 2009, cu cele mai cretine măsuri cu putință pe criză europeană, ne-am dus ca bolovanul într-un perete și n-am ieșit de-acolo încă, deși se fac eforturi. Asta-i părerea mea. Mă întristează și pe mine totul. Nu numai la Vaslui, ci și la Petroșani și Valea Jiului e un dezastru. La Câmpulungul meu la fel, unde a murit fabrica ARO. Și spun mai departe: toată industria noastră și toate rețelele de siderurgie , care înseamnă Câmpia Turzii, Călărași, Târgoviște, s-au dus de râpă. Au fost distruse cred, cu bună știință.

Cine-i vinovat? Cine a plănuit distrugerea României?
Stați așa, e mai complicat. Cineva, mai mulți. Doar cineva, era unul singur. Cineva, mai mulți, e mai grav! E un fel de război, o luptă, un front, o concurență a unor interese economice mari. În toată lumea este acum lupta pentru piețe de desfacere. Și în cele două mari războaie pe care nu le-am trăit noi, ci bunicii și străbunicii noștri, tot despre asta a fost vorba. Despre reîmpărțirea piețelor și a resurselor. Și-acum e la fel.

Păi, când Uzina ARO, să zicem, că e din orașul meu, Câmpulung Muscel, ajunsese să aibă o piață mondială, probabil după logica asta, cineva ne era dușman. Și s-a făcut orice, ca să ne elimine de pe piață. Nu trag cu tunul în tine, nu te obligă nimeni să te închini, să te supui cu arma la tâmplă, dacă te împușcă concurența pe piața europeană. Ei și-au văzut de interesul lor. Cine te-a oprit pe tine, și pe tine, să-ți vezi de interesul tău, să te aperi? Aici e problema. Nu ne-am apărat deloc interesele.

Să luăm compania Oltchim Râmnicu Vâlcea. A intrat ca un cui o firmă externă, cu 10%, după care s-a umflat. Peștele mic l-a mâncat pe cel mare. A mutat utilajele și piețele în altă parte și gata! Poți să bagi în Oltchim cât vrei, dacă nu mai are piață, nu mai există. Deci, lupta-i pentru piețe. Au venit unii din altă țară și-au cumpărat toată siderurgia românească, apoi au închis-o. Ne-au scos de pe piață?Ne-au scos și au plecat.

Iertați-mă, dar cum te aperi tu, ca stat? Serviciile secrete au această treabă principală. Nu cred că e atât de important pentru serviciile noastre să asculte ce vorbește ăla cu ăla. Sau da, dar în aceste sensuri. Noi ar fi trebuit să știm mult mai devreme sau la timp ce se întâmplă și să ne apărăm. Mă dor toate astea. Mă dor atât de multe lucruri, încât încerc de multe ori să nu mă mai gândesc la ele, sau să mi le scot din cap. Mă trezesc și noaptea uneori, atât de supărat și dezamăgit sunt.

Vă dau un exemplu: când a fost criza în 2010, am fost într-un turneu cu teatrul meu, Nottara. Am jucat zece zile la Londra. Discutam cu cei de acolo, de la ambasadă, dar și cu oameni de afaceri români care erau acolo. Ne-au spus următoarele lucruri : “Dom’le, aici (vorbeau de Anglia), cănd a început criza, au ieșit băieții ăștia și au anunțat: “Atenție, intrăm în turbulență financiară, drept care vom scădea fiscalitatea. Când ieșim, o ridicăm la loc!”. Ce se întâmpla în România în anul 2009, 2010, 2011? Exact invers! Păi, iertați-mă, nu mai văd nicio deschidere de creier și de opțiune, între un Ceaușescu, care ca disperatul și absolut neeconomic, a plătit cu orice preț, cu 10% din valori, ca să nu mai aibă datorii și această soluție de criză pe care un alt președinte, cu toți oamenii care l-au sprijinit, au aplicat-o exact invers decât ar fi trebuit. Iar ne-am dus în zid. Nu vrea nimeni să distrugă România, dar e o luptă pentru supraviețuire. Este o selecție naturală și între națiuni și între state, în toate felurile. Apără-te!

Cum se vede România din Parlamentul European?
Diferit, însă nu e o opinie unitară. Acolo e un turn Babel. Sunt mii de oameni, din 28 de țări, cu gânduri diferite, cu poziții diferite. Nicio secundă nu se poate ca cei din parlamentul european să aibă o opinie unitară în raport cu ceva, despre România, în speță. Din fericire pentru mine, România nu e o problemă a Parlamentului European. A devenit o problemă guvernarea din Ungaria sau relația cu Rusia și emigrația aproape periculoasă asupra Europei. Fiecare vede într-un anumit fel România. Singura percepție cu care sunt de acord și mi se pare valabilă, este aceea a ta, ca individ aflat în lumea lor.

Dacă simți o secundă că cineva se uită urât la tine că ești român, atunci poți să tragi o concluzie negativă, dar eu n-am simțit nicio secundă, în contactele directe că-s român și ei că sunt englezi, sau francezi sau germani, că e vreo diferență între noi. Dimpotrivă, în grupul în care mă învârt, comisia de cultură educație, sunt oameni de foarte bună calitate și cu o enormă experiență politică și profesională. În grupul meu, 11 sunt foști prim miniștri din țări mari europene. Parcă am făcut grădinița cu ei, mă simt chiar coleg cu ei, ceea ce este foarte plăcut și reconfortant.

Spuneți-ne o poveste din Parlamentul European.
Sunt multe. Când se petrec, eu le și pun pe facebook-ul meu, cu toate materialele. Nu este chiar atât de amuzant ce se întâmplă acolo. Ba chiar vă spun foarte sincer, în discuții, în ședințe, există o limbă de lemn de toată frumusețea. În toată nebunia asta, eu mă exprim ca și aici, când vorbesc sau pledez pentru ceva. Dacă nu spun o anecdotă, o pildă, o întâmplare, nu pot să argumentez cum trebuie. Le-am spus până și povestea aceea ultracunoscută în România că mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește de pomană. A fost la un moment dat vorba despre ceva foarte important, dreptul la libera circulație a forței de muncă în Europa. Cum e vorba de piața muncii europene, în condițiile în care șomajul este uriaș peste tot, asta îi frământă pe toți. Și a venit vorba despre cerșetorie. Colegii suedezi au ridicat problema asta. Ei au spus: “Iată un fenomen care a crescut exploziv la noi; cerșetorii din România. Pentru că nu mai au locuri de muncă, ajung să cerșească”. Și-atunci a trebuit să spun: O clipă, să facem niște rectificări cuvenite. Uitați ce se întâmplă! Ăsta-i mottoul pe care vi-l spun, și este dintr-un film celebru în România, în care eu am jucat rolul principal. Și am spus replica pe care o spunea Gheorghe Dinică: “Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește pomana”, după care le-am explicat despre ce este vorba – și anume că oamenii care ajung să cerșească acolo la ei, în Suedia, nu-s niște oameni fără serviciu, abia ăla e serviciul lor. Le-am mai spus că aceea e meseria lor, care e la fel de veche ca și politica, ca și prostituția și că ei nu se duc decât acolo unde există o mână care le dă pomana. Abia mâna asta care dă pomana stimulează această mecanică. Le-am explicat că nu românii care au rămas fără serviciu se duc acolo și trăiesc foarte bine, profitând că unele state sunt miloase și le dau tot felul de drepturi sociale. Abia voi, prin politica voastră de tipul ăsta stimulați această cerșetorie. Dacă nimeni nu le-ar da de pomană, ar pleca acasă, unde mulți dintre ei au bunăstare, palate. Nu le duceți grija și nu mai confundați cerșetoria cu șomajul european. Sunt două subiecte diferite. Și-am încheiat: vă spune un specialist, eu sunt specialist în cerșetorie. Este vorba de filmul “Filantropica” a lui Nae Caranfil, un film foarte bun, pe care toată lumea îl știe, ba chiar și colegii mei din Parlamentul European, pentru că am luat o copie cu traducere în engleză și încă alte câteva filme și le-am dat cadou, ca să învețe și ei ce-i cu cerșetoria.

Vorbiți-mi despre activitatea dumneavoastră de deputat european.
Pentru că am fost numit în funcția de vicepreședinte al Comisiei pentru Cultură și Educație, mi s-a dat să fac un raport esențial pe acest subiect la care lucrez de opt luni de zile. În septembrie, peste două luni, el o să fie și votat în plen și va deveni legislație finală, care va avea consecințe principale pentru România, de data asta. A restaura înseamnă automat un standard și un nivel special de restaurare, care nu seamănă cu a construi un building, sau a turna betoane. Asta ține de subiectul pe care îl dezvolt eu acolo: obligația statelor de a controla tot timpul restaurarea, ca o acțiune în sine, delicată, care trebuie să aibă alți profesioniști decât cei obișnuiți. Din păcate, și în România, mai ales, s-a restaurat cu betoane, cu termopane, ca să vă spun adevărul tuturor, stricând mai mult decât au stricat 500-1000 de ani de năvălire și de intemperii. Este foarte grav acest lucru. Trebuie să existe și să funcționeze mai departe vechi meseriași, specializați pentru asta, deși ei sunt pe cale de dispariție. Sunt subiecte tare delicate, pe care mi le-am asumat. Eu fac acest raport cu vechile meserii, în care cred că România este foarte avantajată. România este, în conceptul european, un muzeu viu. Aici există încă lucruri care în Europa nu mai există din cauza globalizării, industrializării și modernizării, a europenizării, la care noi suntem un pic mai în urmă. Slavă Domnului, zic eu! Asta este o șansă pentru România, pe care însă nu știe să o fructifice. Exact rămânerea noastră în urmă s-ar putea transforma în ceva foarte personal și bun, de calitate. Dacă discutăm de alimente, păi aici, la noi, ecologismul este generalizat prin faptul că suntem săraci și nu cumpărăm porcăriile alea chimice să le băgăm în burtă. N-am putea să transformăm asta în strategie de țară, într-un avantaj, acum când e nevoie de asta, în Europa civilizată? Mă întorc către vechile meserii. La noi sunt încă olari, sobari, sunt încă niște tâmplari senzaționali. Prin Maramureș, vin c-o secure și îți fac orice! Cine mai face asta în Europa? Apoi, se mai discută în neștire și cu o oarecare îngrijorare situația filmului european în era digitală. E vorba de o adaptare obligatorie la ceva ce vine peste noi cu mare viteză. Și în asta sunt implicat din plin. Sunt apoi, subiecte legate de drepturi de autor. CV-ul meu profesional îl știți aici, în România. Cei de-acolo l-au citit doar, dar în discuțiile libere dintre noi, la nivel de comisie de cultură, eu m-am exprimat pe un termen sau altul. Așa au simțit că sunt de meserie și mi s-a întâmplat să vină să mă caute să-mi ceară părerea și din alte comisii. Acolo, sunt mai mult politicieni de profesie și mai puțini de ăștia ca mine.

Adică? Cum este Mircea Diaconu cel de astăzi?
Încerc să joc cât mai puțin. Mai am un singur spectacol la Teatrul Nottara, “Un scandal la operă”, o comedie năpraznică, de mare succesc în București. Joc alături de trupa teatrului, care e foarte bună și de care sunt foarte mândru. Mai fac câte-un film, din când în când. Un adevăr dureros pentru mine este că sunt un om în vârstă și în mare parte lumea mea actoricească nu mai există. Foștii mei colegi, oamenii cu care am trăit, am muncit și pe care i-am admirat de când eram tânăr de tot, nu prea mai sunt în viață. Îmi lipsesc. Lumea s-a schimbat și se schimbă și nu-i obligatoriu ca eu să rămân actor până în ultima clipă a vieții mele. Sunt actor în continuare, mai joc, dar mai puțin. Și pentru că încă mi-a rămas destulă energie, se întâmplă, cum vedeți, să mă exprim, să-mi spun părerea, să pledez pentru diferite ființe în care cred.

Când veți ajunge la București, vă așteaptă acasă doamna Diana Lupescu. Îi ducem dorul. Ce mai face?
Se bucură când îi spun că întreabă lumea de ea. E până peste cap ocupată cu spectacolele ei. Diana face teatru cam mult, obositor de mult. E pasiunea ei. Are 60 de ani și ea și trag de ea să o iau în vacanță. Cât am încercat să o conving să vină la Strasbourg! Este orașul, capitala Crăciunului. O singură dată a venit cu cea mică și cu fiica mea, anul trecut, în decembrie. Orașul este ceva de vis, cu canalele acelea și casele micuțe, cu toți moșii cu putință, peste tot. Am făcut niște poze înainte, i le-am arătat. Așa am convins-o. Am stat într-o casă veche de tot, parcă de poveste, de mucava, chiar în buricul Strasbourgului, în fața catedralei istorice. Diana este înnebunită după sărbătorile de iarnă! Are globuri de când era mică! O cameră întreagă, în pod, este numai cu globurile ei. În rest, încercăm și noi să trăim cât mai frumos, cât mai corect cu putință, cu nepoții, cu copiii, cu casa noastră, cu plantele noastre, cu amintirile noastre. Nu mai locuim în București. Avem casă în București, însă așa cum făceau și bătrânii noștri, casa le-am lăsat-o copiilor. Noi ne-am mutat la marginea orașului, într-o căsuță din lemn , cu grădină mare, cu flori multe. Când pot, când își iau vacanțe, vin și copii la noi. Am doi copii și o nepoțică. Asta-i averea mea!

Cum se numește nepoțica? Cu cine seamănă?
Ana Maria și seamănă cu Diana mea. Nu în totalitate, dar părți din Diana mea se regăsesc în Ana Maria mea. Am un băiat și o fată. Ana are 33 de ani, iar Victor 23 de ani. Sunt cei mai grozavi copii de pe lume, așa cum sunt și copiii celor care ne citesc acum.

Nu au ales teatrul niciunul?
Nu. Ajunge ce au văzut la părință. Ne-a ieșit nou sufletul cu meseria asta. Băiatul nostru a făcut arte plastice și face scenografie, decoruri, costume și lucrează și în teatru, iar fiica mea, Ana, mă susține, mă controlează, nu mă lasă din mână deloc. Este mereu cu ochii pe mine.

Cum arată pentru Mircea Diaconu ziua perfectă?
În fiecare clipă îmi doresc altceva. Am multe pasiuni și le fac pe rând. Ba îmi repar mașina, ba îmi fac mobilă, ba repar gardul. Mi-a făcut plăcere la un moment dat să îmi fac singur mobila de sufragerie, în casa din București. Îmi face plăcere să fac lucruri de tipul ăsta. Oricărui om îi doresc la fel: să aibă senzații, că, din păcate, ăsta e cel mai cert lucru, senzația pe care o ai – senzația de liniște, senzația de bine, senzația de mulțumire, de dragoste. Să aveți toți sentimente din astea, care se transformă în amintiri pe care nimeni nu ni le ia. Cu ele plecăm dincolo. Celelalte, palatele, averile, rămân aici.

Vă aștept în același loc, peste un an. V-ați câștigat încă un prieten la Vaslui, sau poate mult mai mulți, după acest interviu