Un sanctuar dedicat Marelui Sculptor? Votez PENTRU

3 Mar 2017

Ca să înțelegeți votul meu, vă voi spune o poveste de acum aproape patru decenii. Era prin 1979. Teatrul „Bulandra”, condus atunci de Liviu Ciulei, a făcut un turneu în Statele Unite ale Americii cu spectacolul „O scrisoare pierdută”. Am ajuns la New York și colegi, prieteni de-ai noștri de acolo ne-au dus peste tot, ne-au arătat lucruri minunate, între care și Muzeul de Artă Modernă. Acolo, toată trupa teatrului am mers, am văzut ce era de văzut, am ajuns în zona dedicată impresionismului.

Ne-a plăcut, am trecut din sală în sală, și la un moment dat am ajuns în Sala Brâncuși. Era un spațiu numai al lui, destul de mare, cu niște bănci lungi din lemn, le văd și acum în fața ochilor, pe care stăteau oameni. Ne-am așezat și noi. Nu se spunea nimic, nu se comenta, era aproape ca într-o biserică. Stând mult acolo cu toții, lângă mine erau Ștefan Bănică, Victor Rebengiuc, toate numele mari ale Teatrului „Bulandra” de atunci, am avut senzația că eram ca la o rugăciune. Români și ne-români. Am avut senzația de cult, de transă, am privit îndelung lucrările lui Brâncuși și când am plecat de acolo Ștefan Bănică, care stătuse lângă mine, lăcrima pur și simplu.

Mă veți întreba, probabil, „de ce”. Ei bine, nu era o admirație de natură estetică, nu era ceva care îi impresionează de obicei pe cei pricepuți în ale artei, pe cei care au citit multe cărți de specialitate. Era pur și simplu ceva aproape misterios care te emoționa, în măsura în care ceea ce vezi sau auzi te poate impresiona, îți poate face bine, te modifică și rămâne în tine cât timp trăiești. După aceea am dat la o parte tot ce am citit despre Brâncuși, lucruri care păreau exegeze. Încerc să spun prin asta că Brâncuși nu este al esteticienilor, nu e al pricepuților, al criticilor de artă. Nu, este al tuturor, câtă vreme atrage și uimește deopotrivă pe omul bogat și pe cel sărac, pe omul citit ori pe cel necitit. Adică pe oricine.

De ce m-au impresionat operele lui? Pentru că dădeau senzația de perfecțiune, erau atât de șlefuite, de perfecte, nu se mai putea adăuga nimic la acele lucruri din „biserica” new-york-eză. Au trecut anii, am avut ocazia să văd atelierul lui Brâncuși de la Paris și am avut aceeași senzație. M-a emoționat, m-a impresionat. Din păcate, nu pot să spun sau să povestesc de o replică de acest tip în România. Ei bine, nu există nicăieri, încă, un lăcaș de cult Brâncuși, în care să te poți închina, reculege, o dată în plus să devii mai bun. Poate că ar trebui să existe, nu-i așa?